Plec, pe bune…

Da’ nu de tot. Mă mut pe alt blog. Trebuie să mai las din mine în urmă. Vă rămâne blogu’ ăsta, n-am să-l şterg, doar am să fug. Din nou…

Pa pa!

Nu

Nu am chef azi, nu am chef de nimiiiic… :-”

Criza de la miezul nopţii

şi mi-am spoit ochii cu minciuni

şi-mi port amăgirile pe post de cercei

iar la fiece bătaie de vânt

îmi închid ochii

să nu-mi mai aud minţile cum troznesc de frig

-

mă-mprăşti ironic pe foi

mototolite de gânduri

mă-mpiedic de rânduri

le chem înapoi

cuvinte smulse din peniţe

să-mi despletească-ale tăcerii iţe

să-ţi descoase ţie buzele

să-mi trezească mie muzele

-

să-mi sfâşi cu unghii boante podul palmelor

să-mi alergi paşii pe piept

să-mi jupoi nimicul cu dinţii

să-mi plouă acid cu tăcere

-

să-mi plouă

să-ţi plouă

să-mi nouă

să-ţi voi

să-mi vii inapoi

să-mi mori

să-mi învii

`napoi să nu vii

-

şi-mi aleargă aleargă ochii din sticlă

Advice

Why don`t you just get used to the fact that I`m one useless stupid thing, and all I can do is messing with your life? Believe me, I am that useless I don`t even know how to do it right.  Or get rid of me.

I hope you`ll do it, cause I fail everytime I try.

De obicei

De frică.

te-am împăturit

şi te-am prins sub piciorul dulapului

te-am condamnat la tăcere

când tot ce-ai fi putut spune

mi-ar fi deschis uşile pieptului

să-mi dezgolească umeraşele

de sentimente.

Frustrări?

Hai să-ţi spun ceva, ţie, ăluia care eşti atât de plictisit că altă ocupaţie n-ai decât să-mi citeşti mie blogu’ , hai să-ţi spun că am şaptişpe ani, deci sunt elevă, şi că trăiesc în România, lucru care îmi dă încă de gândit dacă să fie ăsta cel mai mare defect al meu sau cea mai mare ruşine. Hai să-ţi spun că nu dau doi bani pe minţile care nu dau doi bani pe ce cred sau înşir eu aici; nu mai dau doi bani pe cel care dă din cap aprobator în timp ce-şi spune în gând că “am şi eu dreptatea mea” şi nici pe cel care nu-l ajută neuronii la mai mult decât un “dă-o dracu’, are 17 ani, oricum o ţin mă-sa şi ta-su!”. Ei bine, nu mai dau doi bani pe nimic din ce produc unele minţi “ilustre” ale ţării şi nu-i bun nici de recilat, ba mai bine, îmi permit să devin licenţioasă, pişându-mă pe tot şi toţi, doar e blogu’ meu şi, vorba aia, “am şi eu dreptatea mea”, nu?!

Cineva zicea, mai acuşi, că e curioasă în ce fel o să fiu eu peste vreo 4 ani. Hmm… nimic ieşit din comun – şi pe mine mă macină aceeaşi întrebare de atâtea ori, şi, hai să-ţi mai zic ceva, tot ţie, ăluia care nu fugişi şi mai citeşti încă, şi pe acea cineva o macină acelaşi gând ca şi pe tine şi pe toţi ce ne paşte aceeaşi incertitudine că mâine poţi să fi mai nimic decât eşti deja. Nu ştiu ce o să fiu sau cum o să fiu peste 4 ani, pentru că nu ştiu ce-o să se întâmple cu mine peste un an de zile. Am trecut de etapa când la întrebarea “ce vrei să te faci când o să creşti?” nu ştiam să răspund altfel decât “dotoliţă”. Mai târziu mi-am dat seama că nu-mi plac doctoriile şi mai auzisem eu că e bine să fi mare, aşa că-mi propusesem să devin “mare” când o să cresc. Acum încerc să mă reduc la a supravieţui cu condiţia de a nu mă dezumaniza, pentru că recunosc, mi-e frică! Mi-e frică de mine, de ei şi de ziua de mâine.Trăim pe tărâmul tuturor posibilităţilor; într-un an sau doi aş putea să mor de gripă porcină sau mai ştiu eu ce nebunie, să mă hotărăsc să renunţ la facultate şi să plec “la muncă, afară”, sau la fel de bine să nu renunţ la facultate, dar să plec totuşi în străinătate, dacă reuşesc, să-mi găsesc o slujbă decentă şi s-o duc bine. Atât cât poate un om s-o ducă de bine…

Repet: mi-e frică! Sau poate nu e frică, dar e ceva, e un amestec de scârbă şi nesiguranţă ce naşte reacţii urâte, cum ar fi disperarea. Şi nu fi pe grijă plictisitule, care găseşti frustrările mele un mod amuzant de a face timpul să treacă, n-am gânduri neortodoxe, chit că nu mai cred de mult în El. Măcar de-ar fi frustrări, de-ar fi fabulaţii de-ale minţii mele necoapte, de n-aş ştii cât de reală e lumea în care trăiesc.

De n-aş ştii că părinţilor mei ar putea să le reducă salariile deja jenant de mici(pentru că în România gurile mănâncă în funcţie de ce nume politic scandează), de n-aş ştii că dacă nu intru la fără taxă, nu am idee ce o să se aleagă de faculatea mea, de n-aş ştii că s-ar putea să n-am unde să stau când voi pleca la facultate, de n-aş ştii că încă stau pe capul alor mei şi nu produc nimic (şi nu, nu sunt obligaţi săracii, la urma urmei, mi-am terminat deja cele 10 clase), de n-aş ştii toate mizeriile pe care le ştiu. Cât de pesimsit sună oare?…

Părinţii mei sunt bugetari, dar lucrează într-o întreprindere cu autofinanţare, dacă pot să spun aşa, în domeniul pedologiei: mama – cartograf, tata- muncă de teren, n-au studii superioare, dar cu certitudine au şcoala vieţii. Mulţi se laudă c-o au, prea puţini o pun în practică. Nu-i de mirare, se poartă etichetele şi diplomele, la ce mai e bună practica? Mă chiar amuză, de curând, o profesoară m-a întrebat ce studii au părinţii. I-am răspuns, evident, ceea ce era de răspuns, iar concluzia, dacă se poate numi aşa, a fost că studiile “nesuperioare” ale părinţilor mei se reflectă în educaţia mea: stimabila ajunsese la diagnosticul că, după cum se prezintă temele mele, sunt “geniala” (am citat), dar “needucată”. M-am născut cu genialitatea în sânge, dar părinţii nu au avut capacitatea de a se ocupa de educaţia mea. Mi-am simţit părinţii terfeliţi în ultimul hal…

M-am săturat, plictisitule, şi cu siguranţă şi tu… Mi-e scârbă când mă gândesc că o să am în 8 luni nişte 18 ani care nu o să-mi scoale altceva decât neterminatul dispreţ pentru nemuritorii Băseşti, Boci, Ilieşti şi restul prostănacilor, în niciun caz chef de votare. Trăim o infintă caragialeană, unde poporul român nu cunoaşte alt rol decât al unui obosit, prostit şi îmbătrânit Trahanche, care nici măcar “puţintică” demnitate nu mai are.

P.S: N-am avut intenţia să plictisesc pe nimeni. Poate nici nu veţi înţelege ceva, poate nici nu mai e nevoie să înţelegeţi, doar că riscam să pleznesc.

Du nat distărb, bă!

Mulţumesc lu’ România şi lu’ Unu Decembrie pentru toate episoadele din House pe care le-am văzut în ăst timp:x:x .

PS: Dnd. House!

Tic-tac…

Aproape era să te uit. Noroc că ceasul din peretele meu stâng îşi mai aminteşte să sune din când în când…

DeGeneraţii

Să vorbesc despre societatea românească nu este un lucru absolut deloc uşor. Părerile sunt împărţite, aşa că risc ori să fiu prost înţeleasă, ori să fiu combătută, ori, în cel mai bun caz, să mi se dea dreptate.  Cu toate acestea, îmi asum riscul. Îmi asum riscul atât de a întâmpina situaţiile de mai sus, cât şi să jignesc.

Românul, în contextul social a degenerat enorm. Românul, dacă ar putea primi o medalie pentru ceva de care cu siguranţă nu duce lipsă, aceea ar fi pentru ignoranţă. Ne place să ignorăm, să  închidem ochii, până în momentul în care ne simţim mândria, soarta şi principiile, ţinute până în acel moment sub pat, atacate, şi începem să vorbim. Păcat că vorbim, dar nu spunem nimic. Am să încep să vorbesc şi eu, oricât de subiectivă o să fiu şi oricât de tare  se vor simţi unii cu musca pe căciulă.

Azi, tinerii, sau să fim serioşi, copiii generaţiei mele sunt un soi de mecanisme anume construite să memoreze, să imite şi să reproducă, produsele unei societăţi delăsătoare, ai cărei subiecţi trăiesc după principiul individualismului.

Tânărul de azi îşi pune filfizonelile pe seama unei maturitâţi dobândite în spatele blocului, pentru care-şi cer dreptul la tupeu. Tânărul de azi nu are valori şi nici urmă de principiu. Acesta trăieşte sub talpa materialismului şi a modei. Dacă blugii nu-ţi pleznesc pe fund, n-ai părul nu-ştiu-cum, nu porţi tocuri şi mai şi citeşti, eşti considerat un ciudat, un retard social. Prieteniile se leagă pe aspect fizic, “renume”, tupeu, sau pe cât de bine ştii să-ţi pierzi nopţile prin cluburile selecte.

Elevul generaţiei mele fuge de tot ce-i citibil, mai ca metaforicul drac de tămâie. Se consumă, însă, în cantităţi industriale “filosofiile” de buzunar care te învaţă cele mai noi trucuri de a-l cuceri pe băiatul visurilor tale sau cum ar trebui să te îmbraci în noaptea de Revelion. Presa de maculatură şi “literaturile” de tipul Sandra Brown sunt încă în floare.

Uneori auzi ăn stânga şi în dreapta cum că şcoala asta este ineficientă. Şi nu contest deloc aceasta afirmaţie. Profesoara de franceză este mai preocupată să-şi spună părerea cu privire la noul tău prieten cu care te-a zărit ieri, de mână, decât să-ţi spună a doua oară regula subjonctivului,  iar în timp ce se predă aparatul reproducător la bărbat, gloata rânjeşte fără jenă la fiecare spermatozoid pe care bietul profesor se chinuie să-l scoată din gură.

Copiii din ziua de azi… Ce mai tineret diversificat avem noi, românii! Nu e nevoie să te chinui ca să observi coloritul social din rândul elevilor. Împărţeala e chiar simplă: manipulatori populari, manipulaţii – mereu în lupta cu integrarea, miserupiştii şi sictiriţii intrigaţi.

Tot ce-i mult strică, iar de la prostie fac adesea urticarie. Acum, pe drept vorbind, nu sunt nicio froazată şi nici “tambour de livre” nu mă consider, dar prea ne întoarcem la originile pristorice. Dacă elementele în cauză s-ar fi născut înainte de ‘89, acum i-ar fi mulţumit sistemului că nu i-a avortat, iar eu aş fi găsit un ţap ispăşitor pentru prostocraţia ce dă dovadă de o mai mare eficienţă ca porcina. Dar ne-am născut în capitalism, aşa că fiecare excelează pe cont propriu, chiar şi în domenii extrem de vaste, precum prostia şi ignoranţa.

Dacă gândesc mai bine, aş putea fonda o Teorie a Involuţionismului, combatându-l vehement pe domnu’ fondator de teorie, Darwin, susţinând că după cum arată comporamentul specimenelor umane, ne cam tragem din papagali: minte cât unghia, dar “tari” de clonţ, experţi în arta mimesis-ului şi cu penetul cât mai curcubeic, că e mişto!

Notă pentru profa’ de engleză: Nu m-am putut abţine!!!

Metastaze ale sufletului

Îmi spoiesc cerneluri suflete de piatră

Să am şi eu culoare

Să fiu vie

-

Am cinci nasturi la cămaşa sufletului

Din care patru sunt prost încheiaţi

Şi-al cincilea încă aşteaptă

O foarfecă şi-o mână să-i desfacă aşteptarea

-

Păstrez de-o veşnicie într-o cameră obscură

Amintiri cu mine

Ce le prind pe-o sfoară la uscat şi-aştept

Radiografiile sufletului să-nceapă a vorbi

Sughiţuri

Şi când inima îţi ajunge în gât, începi să sughiţi.

I am not.You won’t.

I am the gap, fill me with those words.

I am the soundless note, give me that music.

I am the tree, give me that wind.

I am the empty place, replace me with that laughter.

I am the  sky, give me that clouds.

I am not.

You won’t.

Post pentru Irinel xoxox Muah muah

Irinel, genioasa :

irinel: “consolidarea reunificarii continentului” => prin pastrarea diferentelor esentiale, evident

irinel: (bineinteles ca ma refer la chestiile de factura politica aici)

irinel:  :))

irinel: • asigurarea securităţii pentru cetăţenii săi; => sa stii ca ma simt protejata 8-> (reclama la always)

-

irinel: În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranţă şi securitate.=> nu avem alarma la dacia 1310

Diana: =))

-

irinel: Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din ţările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient.

irinel: deci recunosc si ei ca pana acum totul a fost ineficient

irinel:  :))

Diana: mergand pe principiul “mereu e loc de mai bine”; hai dati-va dracu ca dam bine la teveu

irinel: =))

irinel: =))

irinel: pe taraf, poate

Diana: sau animal planet

-

irinel: Aceste valori creează un sentiment de apartenenţă la aceeaşi familie europeană.

irinel: panfi, tu te simti sora cu ungurul?

Diana: @#$@%$!@#@#$@#$ !!!!!

irinel:  nici eu )

Diana: seret lek:))

irinel: si nici cu bulgarul, cu frantuzul sau cu neamtul

irinel: au toti treaba lor

irinel:

Diana: numai romanu n-are treaba ?

irinel: aha…

irinel: lucky us

Diana: no shit. la noi pamantu sa-nvarte in jurul Soarelui si noi in jurul lui

irinel: )

irinel: si nu ca-i misto viata?

irinel is typing…

irinel: si uite asa invataram si oleaca de istorie

Diana: poate tu:)))

-

Concluzie:

irinel: suntem la coada europei

irinel is typing…

irinel: )

Diana: si da, pute!  :-&

Pierdere

Pierd timpul doar ca să nu mă piardă el pe mine. Şi da, am promis că nu mai scriu. Bullshit! Când mi-am ţinut eu promisiunile ?! Îmi promisesem chiar că o să învaţ azi. “Pentru lucrarea asta am să învăţ! Prea s-a pus lenea pe mine…” Double bullshit! Na! Uite-mă cum zac în fotoliul meu ce-mi dă dureri de spate când uit să mă mai ridic din el. Aştept să-mi vină cheful de învăţat.. sau măcar somnul. Deocamdată nu mă mândresc cu niciunul dintre ele, iar de Uniunea Europeană sau de globalizare mi se rupe de-a dreptul la ora asta!

De-o oră ascult aceeaşi melodie. O melodie care-mi aduce aminte de o Eu… De una dintre ele, una irecuperabilă. Mi-am pierdut acel Eu acum o veşnicie iar ce mi-au mai rămas sunt doar versurile melodiei ăsteia. I see only what I wanna see I’ll be only what I wanna be  My blanket covers me, yeah…

Acum văd tot şi-ncerc să fiu tot din dorinţa de a estompa efectul de nimic ce-mi schimbă culoarea pielii. Iar din totul pe care-l văd şi sunt rămân tot cu nimicul de parcă mi-ar fi suflet pereche, sau de parcă nimicul ar avea suflet. Nici pătura mea nu mă mai încălzeşte îndeajuns, căci fug de versuri cum fug de aminitirile ce storc vlaga din mine. Prea tare-mi îngână freamătul. Dar melodia asta… e a mea. Sunt Eu fără mine, măcar aşa să mă simt a mea de la-nceput…

P.S : Şi nu mă mai învinuiţi că am şaptişpe ani, că nu e vina mea că-i am. Nici măcar nu sunt ai mei…

La Ballade Of Lady And Bird

Where is my bird?

Where are you, Bird?..